Un spectacol despre transformările dragostei în timp, de la puritatea copilăriei, până la aspirațiile nemaiînțelese ale maturității.
Povestea oricărui ”El” și a oricărei ”Ea” – suflete pereche, care nu întotdeauna rămân împreună, dar se întîlnesc pentru a-și cânta amintirile, dragostea, ura, neînțelegerea, singurătatea…
Un dans al oglinzilor și al iluziei tinereții…
Una peste alta a fost interesant, cu următoarele mici și umile observații:
- îmi pare rău că nu am fost la premieră și m-am nimerit în seara asta cu o clasă (sau două) de puștani de liceu (maxim) care s-au chicotit și râs la orice mișcare a actorilor care hormonilor lor li se părea a fi o poziție eventual sexuală. Mă întreb dacă au înțeles ceva din piesă și dacă profesoarele lor sunt mulțumite că elevii lor au mai împușcat o treime de nota 10 în loc se le predea ceva materie care să îi ajute pe viitor (și mă gândesc aici că reluarea gramaticii limbii române și în anii de liceu ar fi un lucru excelent pentru toată lumea)
- mi s-a părut mie sau recitarea textelor de către actori n-a avut neam de intonație?
- mi-a plăcut set-up-ul scenei
- volumul muzicii a fost cam ridicat
- aș vrea să știu mai multe detalii despre fragmentul proiectat, în care o fetiță mută paharele pe o masă am aflat, fragmentul este scena de final din filmul Stalker, de Andrei Tarkovsky
